Fără cont pe Facebook

Două motive, adesea conjugate, susţin microuniversul său poetic: cel al temeiului şi cel al jertfei. El este, la el, „o plămadă ancestrală, care se opune risipirii, dezagregării” (A. Turcanu), o gravitate argheziană transpusă într-o sintaxă uşor-barocă: „Schimb anotimpurile, chipul să-mi câştig, / împlinind vârsta mersului drept./ Ce mult – şi cum se justifică cântările toate în piept”. (Mihai CIMPOI) Ceea ce ne propune Vasile Nedelciu este, în fond, rodul muncii de cristalizare a unei gândiri şi simţiri, ce are numaidecât nevoie de făurirea propriului cristal atât pentru a-şi trăinici trăirea, cât şi pentru a-şi oglindi în el urcuşul anevoios către adevăratele culmi ale omeniei şi admiraţiei de frumos. Stăpâneşte discursivitatea elegiacă, dar şi gestul abrupt, lapidar, al purtătorului de esenţe. (Ion HADÂRCĂ)